Un vero cristiano è un essere lucido, non
si lascia attrarre da vie contrarie alla sua natura. Egli appartiene
alla verità, e la verità ci fa liberi.
Re Michele in dialogo con Mircea Ciobanu, "Conversazioni con Michele I di Romania".
La personalità del Re Michele di Romania
sarà sempre un capitolo delicato e affascinante della storia della
Romania, una lezione di vita che ogni coscienza responsabile deve
imparare. In genere, per un discorso su un uomo eccezionale ci vuole una
grande obiettività e chiarezza, senza esagerazione soggettiva, ma il
tempo, in tutto il suo divenire, ci ha dato esempi di personalità su cui
un discorso etico non può fare altro che evidenziare la loro
brillantezza. Un esempio è sicuramente il Re Michele, che brillava anche
nei momenti in cui sembrava essere stato rimosso dalla coscienza
storica. La gloria del Re Michele è in effetti legata alla discrezione
che ha mostrato a prescindere dal contesto in cui si trovava,
specialmente dal suo esilio. Una discrezione manifestata in un esilio
che lo portava costantemente sulla strada dell'amore per la Romania, un
paese che l'ingiustizia storica gli ha proibito, ma che egli ha servito
in tutti i modi possibili. Non ha mai chiesto nulla alle grandi potenze
della politica internazionale riguardo la sua condizione storica come
non ha mai negato il paese da cui è stato espulso perché egli ha sempre
saputo amare il suo paese rubato dall'Armata Rossa. Il Re Michele si è
perfezionato nella sua autenticità etica perché non ha negoziato la sua
moralità, essendo in grado di vincere la scommessa della libertà. Era
sempre consapevole di ciò che i romeni sono stati costretti a imparare
nel periodo comunista sulla politica della sua personalità o sul suo
atto di abdicazione del 30 dicembre 1947, e ha assorbito le critiche più
virulente, lasciando al tempo di mostrare alla coscienza collettiva chi
è alla fine nel giusto. Pertanto, dopo mezzo secolo di manipolazione
storica, Michele, sia come persona, sia come re, è stato riscoperto
nella sua semplicità ma anche nella sua tristezza, e questa tristezza
stessa e divenuta col tempo una vera dignità che lo ha caratterizzato.
Così la verità è stata rivelata da un'ampia gamma di libri scritti e di
testimonianze quando si è installata l'era della libertà in Romania e
così il Re Michele ha avuto l'opportunità di ritrovare in un certo
momento la storia perduta del suo paese, ma non nel senso politico,
bensì nella gioia spirituale, perché sua Maestà al di là della vocazione
del monarca, ha intrapreso una vocazione spirituale, una sorta di
esicasmo etico e morale. Pertanto, la frase che meglio si addice al Re
Michele sarebbe: un paese perduto, un amore guadagnato.
Un creștin adevărat este o ființă lucidă,
nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparține
adevărului, și adevărul ne eliberează.
Regele Mihai în dialog cu Mircea Ciobanu, ”Convorbiri cu Mihai I al României”.
Personalitatea Regelui Mihai al României
va reprezenta întotdeauna un capitol sensibil și fascinant al istoriei
țării noastre, o lecție de viață pe care orice conștiință responsabilă
trebuie să o învețe.
Pentru o vorbi despre un om de excepție
este nevoie, în general, de o foarte mare obiectivitate și claritate,
fără exagerări subiective, dar timpul, în toată devenirea sa, ne-a dat
și exemple de personalități în privința cărora etica discursivă nu poate
fi concentrată decât pe evidențierea strălucirii acestora din urmă. Un
astfel de exemplu îl constituie cu siguranță și Regele Mihai care a
strălucit chiar și în momentele în care părea că a fost scos în afara
conștiinței istorice.
Strălucirea Regelui Mihai are de fapt
legătură cu discreția de care a dat dovadă indiferent de contextul întru
care a ființat, mai cu seamă în cel al exilului său. O discreție
manifestată într-un exil ce l-a purtat pe drumul necontenit al iubirii
față de România, o țară pe care nedreptatea istorică i-a interzis-o dar
pe care a slujit-o în toate modurile posibile. Nu a cerut niciodată mila
marilor puteri sau a marilor actori de pe scena politicii
internaționale pentru condiția sa istorică, după cum nu s-a dezis
niciodată de țara din care a fost izgonit, întrucât a înțeles
dintotdeauna că nu poporul român a fost cel care l-a alungat, ci
duplicitatea puterilor occidentale care au permis infiltrarea Armatei
Roșii și a comunismului sovietic în România.
Regele Mihai s-a desăvârșit în propria sa
autenticitate din punct de vedere etic pentru că nu și-a negociat
propria moralitate, fiind capabil să câștige pariul libertății.
A fost în permanență conștient de ceea ce
românii erau obligați să învețe în perioada comunistă cu privire la
personalitatea sa politică sau la actul abdicării sale de la 30
Decembrie 1947, dar și-a asumat și cele mai virulente critici, permițând
timpului să arate conștiinței colective cine are până la urmă dreptate.
De aceea, după jumătate de secol de manipulare istorică, Mihai, atât ca
om, cât și ca Rege, a fost descoperit în simplitatea și tristețea sa
revelatorie, în lumina chipului său de patriarh uitat, dar și a unui
curaj asumat ca blândețe.
Astfel, adevărul care a ieșit la iveală
prin gama bogată de cărți scrise și de mărturii emoționante o dată cu
instalarea epocii libertății în România a permis Regelui ce într-un
anumit moment al istoriei și-a pierdut țara, să o recâștige pentru
totdeauna, dar nu în sens politic, ci în sensul bucuriei spirituale,
întrucât Majestatea Sa, dincolo de vocația de monarh, a manifestat o
vocație spirituală, un fel de isihasm etic și moral. Prin urmare,
sintagma care s-ar potrivi cel mai bine Regelui Mihai ar fi: o țară
pierdută, o iubire câștigată.
Nessun commento:
Posta un commento